Arsenie Boca : Homélie : le commandement de perfection

texte original roumain

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârșirii și iubirii de vrăjmași, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte repetăm același păcat, pe care l-a făcut Adam, dând vina lui Dumnezeu pentru căderea lui Adam. Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârșirea și iubirea de vrăjmași nu sunt nici măcar sfaturi Evanghelice ; sunt porunci. Prin urmare, cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creștinism. Să nu descurajeze nimeni, fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaștem aceasta ? – Pe cele ce ni se întâmplă ; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem, ținând seama de aceste două porunci. Providența colaborează cu noi pentru desăvârșirea noastră : prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieși teferi decât lepădându-ne de noi inșine, ducând o cruce în fiecare zi și îmbiați cu potrivnicii, plini de ură, capabili să ne și dezlege de viața aceasta. Dacă nu înțelegem țeserea Providenței, care urmărește desăvârșirea noastră, prin tot felul de încercări inevitabile, atunci cădem în părerea că desăvârșirea noastră trebuie să ne-o facem noi, ceea ce e o trufie fără seamăn. Încremenim desăvârșirea într-o problemă.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmași și zarea desăvârșirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înțeleg. Dar să ne întoarcem la noi : abia se mai propovăduiește iubirea de oameni ! Deci, ar trebui să devenim întâi oameni ! Nu-i vorbă trebuie să înțelegeți și aceasta – că din toate suferințele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, dușmănia și răzbunarea : unul și același diavol : boarea iadului între oameni. O, tu ură, care vii din iad și faci și lumea iad ! … Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmași între asemenea condiții de iad, înseamnă să o pățești la sigur. Astăzi se înțelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai si trăiești iubirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie și peste cei buni și peste cei răi, riscurile sunt ultime : crucea te așteaptă. Să nu se creadă că în lumea aceasta poți crede în desăvârșire nepedepsit ! Iar Isus se ruga pentru ucigașii Săi. Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâți să sfârșească pe o cruce. Deci ce facem ? Fricoșii nu întră întru Împărăția lui Dumnezeu – scrie în Scriptura. Deci porunca aceasta a iubirii de vrăjmași și a desăvârșirii, chiar și Dumnezeu a plătit-o cu viața.

Deci până nu ne cheamă Dumnezeu, trimițându-ne El împrejurările care să ne dezlege și de frică și de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere și nu jertfă a iubirii.

E aici o cumpănă rezemată pe conștiința : noi suntem și din lumea aceasta, dar desăvârșirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârșirii ne cere pur și simplu strămutarea – incă în lume fiind – în Împarația din care ne-a venit desăvârșirea, îmbrăcată concret într-un Om Dumnezeu, În Iisus Hristos. Iisus a trezit în noi îndemnul desăvârșirii, îndemn întărit profund în însăși natura creștinismului, dar prin condiția umană ni se refuză. Suntem hotărât îndemnați spre… și hotărât opriți de la… Ce rost are așezarea noastră între prietenii acestui imperativ și frânele acestui refuz, - e greu de spus. Când tensiunea acestei cumpene de conștiința va aduna destulă energie, Providența va aduce dezlegările. A incercat omul toate : bogăția, puterea, știința, păcatul, dar fericit nu l-a făcut nici una ! “Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă : încercarea Sa, cea din urmă : încercarea iubirii. Aceea pe care nimeni n-a făcut-o, sau pe care puțini au încercat-o doar clipe ale vieții lor. Cea mai cutezătoare, cea mai potrivnică pornirilor din noi : dar singura care se poate ține de ceea ce făgăduiește » (Papini). Iată de ce crucea e o taină, și se dezleagă numai celor ce o iubesc. Aceștia sunt « Fii Celui Preaînalt ».

traduction proposée

Le commandement de perfection (02.10.49)

Obstinés que nous sommes, nous ne devrions pas parler de ce commandement de perfection et d’amour des ennemis, parce que nous ne faisons rien d’autre que de toujours nous excuser, que nous ne pouvons pas. Avec d’autres mots nous répétons ce même péché, qu’Adam a commis, blâmant Dieu pour la chute d’Adam. Nous considérons que Dieu nous a donné une tâche impossible.

La perfection et l’amour des ennemis ne sont même pas des conseils évangéliques ; ce sont des commandements. Par conséquent, avec leur épanouissement ou leur frustration, nous demeurons dans, ou bien nous quittons le Christianisme. Ne décourageons personne, chaque à sa mesure, sur ce qu’il nous faut atteindre. Comment reconnaissons-nous ceci ? – par les choses qui nous arrivent ; qui nous viennent chacune pour que nous les vivions, en gardant en mémoire ces deux commandements. La providence collabore avec nous pour notre perfection : par toutes les circonstances difficiles, desquelles nous ne pouvons sortir sains et saufs à moins de renoncer à nous-même, portant une croix chaque jour, et attirant des adversaires, plein de haine, capables de nous libérer cette vie. Si nous ne comprenons pas le maillage de la providence, qui poursuit notre perfection, au travers de tout un ensemble d’essais inévitables, alors nous chutons dans l’opinion que notre perfection, il nous faut la faire nous-même, ce qui démontre un orgueil sans égal. Nous figeons la perfection dans un problème.

Combien nous sommes loin de l’amour des ennemis et de la vision de la perfection, et nous sommes la preuve que dans pratiquement chaque maison vivent ensemble des humains qui ne se comprennent pas.

Mais regardons-nous : combien difficilement se prêche encore l’amour des hommes ! Donc, il faudrait devenir homme avant tout ! Il n’est même pas question que vous compreniez aussi ceci – que de toutes les souffrances qui troublent furieusement la vie humaine, la plus grande est la haine, l’hostilité et la vengeance : le souffle de l’enfer entre les hommes. Ô, toi haine, qui vient de l’enfer et fait du monde l’enfer ! …

Bien sûr que prêcher l’amour des ennemis entre également dans les conditions de l’enfer, signifiant y arriver à coup sûr. Aujourd’hui on comprend cette chose parfaitement. Mais lorsque vit l’amour entre les hommes, également à Dieu, qui envoie la pluie aussi bien sur les bons que sur les méchants, les risques sont derniers : la croix t’attend. Que nul ne pense que dans ce monde l’on puisse être impunément parfait ! Tandis que Jésus priait pour ses assassins. Ceci ne peut être réalisé que par des hommes déterminés à finir sur une croix. Alors, que faisons nous ? Les peureux n’entrent pas dans le Royaume de Dieu – dit l’Écriture. Ainsi ce commandement d’amour des ennemis et de perfection, Dieu l’a payé de Sa vie.

Alors, jusqu’à ce que Dieu nous appelle, nous envoyant les circonstances qui nous délient de la peur et du courage de l’orgueil, notre courage ressemble davantage à un péché qu’à une vertu. Ce serait du suicide et non pas un sacrifice d’amour. Il y a ici une balance posée sur la conscience : nous sommes de ce monde, mais la perfection n’est pas de ce monde. Le commandement de perfection nous demande purement et simplement l’exode – tout en étant dans ce monde – dans le royaume d’où nous est venue la perfection, habillée concrètement dans un Homme-Dieu, en Jésus Christ. Jésus a éveillé en nous l’exhortation de perfection, exhortation renforcée profondément dans la nature même du Christianisme, mais refusée par la condition humaine. Nous sommes décidés à aller en direction de… et décidés à arrêter de…

Quel intérêt a notre base parmi les amis de cet impératif et freins de ce refus, est difficile à dire. Quand la tension de cette balance va ajouter suffisamment d’énergie, la providence apportera l’absolution. L’homme a tout essayé : la richesse, le pouvoir, la science, le péché, et aucun ne l’a rendu heureux ! « Jésus nous attire à l’essayer, c’est à dire : l’essayer lui, c’est à dire : essayer l’amour. Cela, personne ne le fait, ou très peu ont essayé à un mauvais moment de leur vie. Les plus intrépides, les plus intrépides de nos envies : mais seulement peut tenir ce qui promet (Papini). » Voici pourquoi la Croix est un mystère, qui délie seulement ceux qui l’aime. Ceux-là sont les fils du très-haut.