Arsenie Boca : Homélie : le Christ comme histoire et surnature

texte original roumain : Iisus pe mare (06/08/1949)

Iisus îi sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică). Corabia trecea de cealaltă parte a mării. Iisus, mergând pe valuri, e luat drept o nălucă. Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existența lui Dumnezeu pe mare. I se împlinește dorința, dar văzând urgia valurilor se temu și începu să se scufunde. Scufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenței potrivnice ne învață virtutea credinței : să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. ține Sufletul tău liniștit întru Dumnezeu, împotriva mării acestei vieți. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinței. A fi în îndoială, din cauza evidenței, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după Har. Aceasta nu se scufundă în mare.

II. Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi : După înmulțirea minunată a câtorva pâini și pești la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat – spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija – veșnica grijă a omului – că moare de foame. Iisus S-a amărât profund văzând că așa pământește înțeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei : voia să-i suie la înțelegerea superioară a unei pâini cerești, la trebuința Sfintei Împărtășanii.

II. « 1. După acestea, Iisus S-a dus dincolo de marea Galileii, în părţile Tiberiadei. 2. Şi a mers după El mulţime multă, pentru că vedeau minunile pe care le făcea cu cei bolnavi. 3. Şi S-a suit Iisus în munte şi a şezut acolo cu ucenicii Săi. 4. Şi era aproape Paştile, sărbătoarea iudeilor. 5. Deci ridicându-Şi Iisus ochii şi văzând că mulţime multă vine către El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia? 6. Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El ştia ce avea să facă. 7. Şi Filip i-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin. 8. Şi a zis Lui unul din ucenici, Andrei, fratele lui Simon Petru: 9. Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia? 10. Şi a zis Iisus: Faceţi pe oameni să se aşeze. Şi era iarbă multă în acel loc. Deci au şezut bărbaţii în număr ca la cinci mii. 11. Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti, cât au voit. 12. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva. 13. Deci au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. 14. Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume. 15. Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur. 16. Şi când s-a făcut seră, ucenicii Lui s-au coborât la mare. 17. Şi intrând în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare. Şi s-a făcut întuneric şi Iisus încă nu venise la ei, » (Ioan 6 :1-17) « 24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. 25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. 26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. 27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! 28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. 29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. 30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! 31. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? 32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. 33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. » (Mattei 14 :24-33) « 22 A doua zi, mulţimea, care sta de cealaltă parte a mării, a văzut că nu era acolo decât numai o corabie mai mică şi că Iisus nu intrase în corabie împreună cu ucenicii Săi, ci plecaseră numai ucenicii Lui. 23. Şi alte corăbii mai mic au venit din Tiberiada în apropiere de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulţumise. 24. Deci, când a văzut mulţimea că Iisus nu este acolo, nici ucenicii Lui, au intrat şi ei în corăbiile cele mici şi au venit în Capernaum, căutându-L pe Iisus. 25. Şi găsindu-L dincolo de mare, I-au zis: Învăţătorule, când ai venit aici? 26. Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. 27. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. 28. Deci au zis către El: Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? 29. Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis. » (Ioan 6 :22-29)

II. * * * Izbutise Iisus să ridice la o înțelegere superioară pe o femeie – și aceea păcătoasă – de la apa obișnuită la apa cea de vie, la o învățătură și la o veste care a făcut-o să-și lase găleata cu apa obișnuită și să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu. Dar aci, cu mulțimile n-a izbutit același lucru. De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuința după o pâine a vieții veșnice, de aceea a încheiat repede cu ei, i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie, îndreptându-i de cealaltă a mării Galileii, iar El S-a retras ingur să se roage. Era seară și-s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era in mijlocul mării Si în mijlocul nopții. Ucenicii îngrijorați – dacă nu chiar speriați – se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiți de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare Si apropiindu-Se de ei. Pe ei nu-i părăsise.

* * * Lăsăm descrierea faptelor concrete și trecem la semnificația lor. Toate întâmplările și faptele în care apare și persoana Mântuitorului au o semnificație pentru toate veacurile. Toată viața lui Iisus, cu toate amănuntele ei, are o permanența peste veacuri. Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are să-I treacă de cealaltă parte a mării, de cealaltă parte a lumii acesteia. Marea e marea vieții acesteia, care câte o-dată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune : “Vânturile tuturor învățăturilor ». Marea înfuriată începe să fie o primejdie ; iar pe deasupra o mai acoperă și noaptea ; « noaptea neștiinței și a uitării de Dumnezeu” – cum îi zic Sfinții Părinții. În atare împrejurări, Iisus, deși vine pe mare ca peu scat, e luat drept o nălucă – poate tocmai de aceea că e mai presus de mare înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăți omenești, zbuciumate de valuri și acoperite de întunericul necredinței, cere o probă despre existența reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii. I se împlinește dorința, dar « văzând vrajba valurilor » se temu și începu a se scufunda. Scufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenței potrivnice, ne învață să luam aminte la virtutea credinței : să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ții sufletul tău liniștit întru Dumnezeu împotriva talazurilor evidente. A pune evidența valurilor in primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al ui Dumnezeu. Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru : « Pentru ce te-ai îndoit, puțin credinciosule ? » « 37. Şi s-a pornit o furtună mare de vânt şi valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. 38. Iar Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deşteptat şi I-au zis: Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim? 39. Şi El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. 40. Şi le-a zis lor: Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? 41. Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul: Cine este oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun? » (Marcu 4 :37-41)

Recunoaștem a fi în îndoialaă, din cauza evidenței, din cauza întunericului nopții, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii : « nu cumva Dumnezeu e o nălucă » - recunoaștem : e după fire. Dar a fi în chemarea lui Iisus, în credința întru El, împotriva evidenței contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har. Această credința, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare. După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit și marea de vifor, că s-a făcut liniște mare, încât s-au temut ucenicii. Iată, trebuie să creadă cineva pentru noi, până ce credem și noi : că Iisus nu e nălucă și totuși de El ascultă Si marea… Car corabia Bisericii e și Casa Bărbatului înțelept ; Iisus e bărbatul înțelept, care și-a clădit casa pe stâncă – Dumnezeirea Sa – și au venit ploile și vânturile și valurile și au izbit într-însa, și n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta stânca umbla pe mare și sprijinea corabia ucenicilor. Așa a fost până acum ; au venit cercările asupra Bisericii, vânturile, ploile, valurile, ereziile, prigoanele – veacuri de-a rândul – și ispitele triumfului. Da, și biriunțele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creștin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puțin, că Biserica a supraviețuit ereziilor, a supraviețuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel când a ajuns în ispita triumfului. E de ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creștine – veac de libertate pentru creștinism, creștinismul ca religie de stat -așa se ticăloșiseră creStinii, încât un istoric al cremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe Sfinții Vasile, Grigorie Si Ioan Gură de Aur, ar fi trebuit să vină Hristos a două oară. Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.

traduction proposée

Jésus sur la mer (6 août 1949)

I
Jésus force ses disciples à entrer dans la barque (l’Église)
La barque passait de l’autre côté de la mer.
Jésus, marchant sur les vagues, est confondu avec un spectre.
Pierre, pour échapper au doute du spectre, cherche une preuve de l’existence de Dieu sur la mer. Alors que s’accomplit son désir, mais voyant la colère des vagues, il prend peur et commence à couler.
La descente de Pierre dans le doute, à cause de l’évidence opposée nous apprend la vertu de la foi : croire en l’appel de Jésus, contre la mer. Tiens ton âme tranquille en Dieu, contre la mer de cette vie. Mettre l’évidence des vagues au premier plan de l’âme, est le doute déclaré du point de vue de la foi.
Être dans le doute à cause de l’évidence, est d’après la nature ; être en appel de Jésus, est plus élevé que la nature, est la nature selon la grâce. Ceci ne coule pas dans la mer.


II. Voici en abrégé les faits qui se sont passés précédemment, et qui sont suivis par la péricope évangélique du jour : après la multiplication miraculeuse des pains et des poissons pour plusieurs milliers d’hommes, les hommes ont voulu faire de Jésus un empereur - disent les récits parallèles. Ils disaient que Jésus, ainsi, peut s’occuper des soucis, le souci ancestral de l’homme, sa mort de faim. Jésus fut touché d’amertume lorsqu’il s’aperçut qu’ils comprenaient ainsi, de façon terrestre, le miracle avec le pain. Jésus voulait autrement avec eux : il voulait qu’ils s’élèvent à la compréhension supérieure du pain céleste, à la nécessité de la sainte communion.

1 Après cela, Jésus s'en alla de l'autre côté de la mer de Galilée, de Tibériade.
2 Une grande foule le suivait, parce qu'elle voyait les miracles qu'il opérait sur les malades.
3 Jésus monta sur la montagne, et là il s'assit avec ses disciples.
4 Or, la Pâque était proche, la fête des Juifs.
5 Ayant levé les yeux, et voyant qu'une grande foule venait à lui, Jésus dit à Philippe: Où achèterons-nous des pains, pour que ces gens aient à manger?
6 Il disait cela pour l'éprouver, car il savait ce qu'il allait faire.
7 Philippe lui répondit: Les pains qu'on aurait pour deux cents deniers ne suffiraient pas pour que chacun en reçût un peu.
8 Un de ses disciples, André, frère de Simon Pierre, lui dit:
9 Il y a ici un jeune garçon qui a cinq pains d'orge et deux poissons; mais qu'est-ce que cela pour tant de gens?
10 Jésus dit: Faites-les asseoir. Il y avait dans ce lieu beaucoup d'herbe. Ils s'assirent donc, au nombre d'environ cinq mille hommes.
11 Jésus prit les pains, rendit grâces, et les distribua à ceux qui étaient assis; il leur donna de même des poissons, autant qu'ils en voulurent.
12 Lorsqu'ils furent rassasiés, il dit à ses disciples: Ramassez les morceaux qui restent, afin que rien ne se perde.
13 Ils les ramassèrent donc, et ils remplirent douze paniers avec les morceaux qui restèrent des cinq pains d'orge, après que tous eurent mangé.
14 Ces gens, ayant vu le miracle que Jésus avait fait, disaient: Celui-ci est vraiment le prophète qui doit venir dans le monde.
15 Et Jésus, sachant qu'ils allaient venir l'enlever pour le faire roi, se retira de nouveau sur la montagne, lui seul.
16 Quand le soir fut venu, ses disciples descendirent au bord de la mer.
17 Étant montés dans une barque, ils traversaient la mer pour se rendre à Capernaüm. Il faisait déjà nuit, et Jésus ne les avait pas encore rejoints. (Jn 6:1-17)
24 La barque, déjà au milieu de la mer, était battue par les flots; car le vent était contraire.
25 A la quatrième veille de la nuit, Jésus alla vers eux, marchant sur la mer.
26 Quand les disciples le virent marcher sur la mer, ils furent troublés, et dirent: C'est un fantôme! Et, dans leur frayeur, ils poussèrent des cris.
27 Jésus leur dit aussitôt: Rassurez-vous, c'est moi; n'ayez pas peur!
28 Pierre lui répondit: Seigneur, si c'est toi, ordonne que j'aille vers toi sur les eaux.
29 Et il dit: Viens! Pierre sortit de la barque, et marcha sur les eaux, pour aller vers Jésus.
30 Mais, voyant que le vent était fort, il eut peur; et, comme il commençait à enfoncer, il s'écria: Seigneur, sauve-moi!
31 Aussitôt Jésus étendit la main, le saisit, et lui dit: Homme de peu de foi, pourquoi as-tu douté?
32 Et ils montèrent dans la barque, et le vent cessa.
33 Ceux qui étaient dans la barque vinrent se prosterner devant Jésus, et dirent: Tu es véritablement le Fils de Dieu. (Mt 14:24-33)
22 La foule qui était restée de l'autre côté de la mer avait remarqué qu'il ne se trouvait là qu'une seule barque, et que Jésus n'était pas monté dans cette barque avec ses disciples, mais qu'ils étaient partis seuls.
23 Le lendemain, comme d'autres barques étaient arrivées de Tibériade près du lieu où ils avaient mangé le pain après que le Seigneur eut rendu grâces,
24 les gens de la foule, ayant vu que ni Jésus ni ses disciples n'étaient là, montèrent eux-mêmes dans ces barques et allèrent à Capernaüm à la recherche de Jésus.
25 Et l'ayant trouvé au delà de la mer, ils lui dirent: Rabbi, quand es-tu venu ici?
26 Jésus leur répondit: En vérité, en vérité, je vous le dis, vous me cherchez, non parce que vous avez vu des miracles, mais parce que vous avez mangé des pains et que vous avez été rassasiés.
27 Travaillez, non pour la nourriture qui périt, mais pour celle qui subsiste pour la vie éternelle, et que le Fils de l'homme vous donnera; car c'est lui que le Père, que Dieu a marqué de son sceau.
28 Ils lui dirent: Que devons-nous faire, pour faire les oeuvres de Dieu?
29 Jésus leur répondit: L'oeuvre de Dieu, c'est que vous croyiez en celui qu'il a envoyé. (Jn 6:22-29)

* * *
Jésus a réussi à élever une femme à une compréhension supérieure – et une pécheresse – de l’eau habituelle à l’eau de vie, à un enseignement et à une nouvelle qui ont fait qu’elle a laissé son seau avec l’eau habituelle pour vivre en Samarie dans la rencontre avec Dieu. Mais ici, avec cette multitude il n’a pas réussi cette chose. De ceci, à cause de son amertume, que personne ne se soit élevé à la nécessité d’un pain de vie éternelle, puis il a rapidement terminé avec eux, et a forcé ses disciples à monter dans la barque, se dirigeant de l’autre côté de la mer de Galilée, tandis qu’il s’est retiré seul pour prier. C’était le soir et il a fait nuit. Sur la mer s’est produit une tempête. La barque était au milieu de la mer et au milieu de la nuit. Les disciples inquiets – voir même apeurés – pensaient à Jésus. Lorsqu’ils furent au comble de la terreur, les voici voyant le Seigneur marcher sur la mer et s’approcher d’eux. Ils ne les abandonne pas.

* * *
Laissons la description des faits concrets et passons à leur signification. Tous les événements et les faits dans lesquels apparaît le sauveur ont une signification pour tous les siècles. Toute la vie de Jésus, avec ses détails, a une permanence dans les siècles. Ainsi, la barque des disciples est la barque de l’Église. L’Église est la barque des disciples de Jésus, qui passent de l’autre côté de la mer, de l’autre côté de ce monde. La mer est la mer de cette vie, qui parfois s’emporte de vents. Saint Paul le dit : les vents des enseignements. La mer énervée commence à être un danger; Mais sur elle et couvre la nuit; “la nuit de l’ignorance et de l’oubli de Dieu” – comme le disent les Saints Pères. Dans de telles circonstances, Jésus, bien que venant sur la mer en restant sec, est pourtant pris pour un spectre – et c’est peut-être pour cela que la mer est énervée. Pierre se fait le délégué de cette société humaine, ballottée par les vagues et recouverte de l’obscurité de l’incroyance, et demande une preuve de l’existence réelle de Dieu, pour fuir le doute du spectre. Il accomplit ce désir, mais voyant la haine des vagues, il prend peur et commence à couler. Le plongeon de Pierre dans le doute, à cause de l’évidence contraire, nous apprend à nous souvenir la vertu de la foi : croire en l’appel de Jésus contre la mer. De tenir ton souffle paisible en Dieu contre tous les flots évidents. Mettre l’évidence des vagues au premier plan de l’âme, ceci est le doute déclaré, du point de vue de Dieu. C’est pourquoi Jésus a réprimandé Pierre, en lui disant : Pourquoi as-tu douté, homme de peu de foi ?

37 Il s'éleva un grand tourbillon, et les flots se jetaient dans la barque, au point qu'elle se remplissait déjà.
38 Et lui, il dormait à la poupe sur le coussin. Ils le réveillèrent, et lui dirent: Maître, ne t'inquiètes-tu pas de ce que nous périssons?
39 S'étant réveillé, il menaça le vent, et dit à la mer: Silence! tais-toi! Et le vent cessa, et il y eut un grand calme.
40 Puis il leur dit: Pourquoi avez-vous ainsi peur? Comment n'avez-vous point de foi?
41 Ils furent saisis d'une grande frayeur, et ils se dirent les uns aux autres: Quel est donc celui-ci, à qui obéissent même le vent et la mer? (Mc 4:37-41)


Nous reconnaissons être dans le doute, à cause de l’évidence, à cause de l’obscurité de la nuit, à cause de l’âme terrifiée, des doutes : Dieu n’est pas un spectre. Reconnaissons : cela est d’après la nature. Mais, être appelé par Jésus, dans la croyance vers Lui, contre l’évidence contraire, ceci est plus précieux que la nature, c’est la nature selon la grâce. Cette foi, plus précieuse que la nature, ne peut clairement pas couler dans la mer. Après que Jésus a guéri le doute dans l’âme du disciple, il a guéri la mer de la tempête, de façon à ce qu’elle se calme, au point que les disciples ont pris peur. Voici, il faut que quelqu’un croie en nous, jusqu’à ce que nous croyons en nous : que Jésus n’est pas un spectre et que néanmoins la mer l’écoute.
Mais la barque de l’Église est la maison de l’homme sage; Jésus est l’homme sage qui a bâti sa maison sur du roc – sa divinité – et sont venus les pluies, les vents et les vagues l’ont heurté, mais n’ont pu la détruire, car elle bâtie sur du roc. Mais voici, dans ce miracle le roc marche sur l’eau et soutenait la barque des disciples. Il en fut ainsi jusqu’aujourd’hui; sont venus les épreuves sur l’Église : vents, pluies, vagues, hérésies, persécutions – siècles après siècles – et les tentations du triomphe. Oui, et les victoire de l’Église sont des essais. Un penseur chrétien de nos jours : dit : ni plus ni moins que l’Église a survécu aux hérésies, a survécu aux persécutions, mais l’on ne peut dire qu’elle s’est comporté ainsi lorsque vint la tentation du triomphe. Il convient de se souvenir du 4ème siècle de l’ère chrétienne, siècle de liberté pour le Christianisme, Christianisme en tant que religion d’état – pour que les chrétiens s’abaissent, à un degré historique tel que si Dieu n’avait envoyé Saints Basile, Grégoire et Jean Chrysostome, il eut fallu que le Christ vienne de nouveau. Voilà pourquoi c’est parfois la volonté de Dieu que la mer soit parfois énervée.