La révélation surnaturelle comme source de la croyance chrétienne

chapitre 2

texte original roumain

Revelaţia supranaturală - confirmare şi completare a credinţei naturale

Credinţa naturală, care are izvorul în revelaţia lui Dumnezeu prin natură, oricât de evidentă ar părea, este supusă îndoielii. Aceasta, întâi, pentru faptul că noi suntem supuşi tentaţiei de a lua drept singura realitate dată ordinea fenomenelor cunoscute prin simţuri şi prin instrumentele ce le prelungesc pe acestea şi care oferă satisfacţii trupeşti şi legate de existenţa trecătoare; dar mai ales pentru că în mod obiectiv setei noastre pentru împlinirea sensului existenţei noastre într-o desăvârşire eternă i se opune realitatea inevitabilă a morţii. Această îndoială e susţinută apoi şi de faptul că ordinea sensurilor, care îi indică omului perspectiva unei desăvârşiri în comuniune cu Persoana infinită, nu pare confirmată în credinţa naturală de iniţiativa unei astfel de Persoane.

Astfel lumina sensurilor, sau a sensului final etern al existenţei, licăreşte în întuneric. în această situaţie ne vine în ajutor Revelaţia supranaturală. Prin aceasta, Persoana infinită şi eternă intră din proprie iniţiativă în comunicare cu omul, dând un fundament şi comuniunii noastre cu semenii.

Cunoscând prin Revelaţia supranaturală Persoana dumnezeiască infinită în iniţiativa Ei clară, noi ne dăm seama că între tentaţiile subiective trecătoare şi inferioare, oferite de natură, şi moartea ca tristă realitate obiectivă, există o legătură şi că ele nu reprezintă starea firească a existenţei, ci o stare de cădere, pentru că moartea dă impresia că nu există o altă viaţă dincolo de ea, sau invers: omul slăbeşte în sine spiritul chemat la viaţă eternă prin preocuparea exclusivă de plăcerile trecătoare legate de trup. Tentaţiile respective reprezintă o slăbiciune în trăirea pentru sensuri şi deci un păcat, iar moartea e urmarea acestei slăbiciuni, sau a păcatului, fiind ultima prăbuşire a realităţii în nonsens.

Prin aceasta, Revelaţia supranaturală întăreşte evidenţa trăsăturilor credinţei naturale în care licăreşte un sens superior şi etern al existenţei. Dar o întăreşte intrucât o completează atât prin cunoştinţa ce o aduce omului că natura lui se află acum prin păcat şi prin moarte într-o stare nefirească, cât şi prin ajutorul ce i-1 dă de a învinge starea actuală nefirească a ei. Astfel Revelaţia supranaturală reprezintă o readucere a naturii umane la starea ei adevărată, dându-i în acelaşi timp putere pentru a ajunge la ţinta finală, spre care aspiră în mod firesc. în felul acesta Revelaţia supranaturală confirmă şi reface credinţa naturală, sau natura însăşi ca revelaţie naturală. Noi nu ştim ce este natura în mod deplin şi revelaţia pe care o reprezintă ea, decât prin Revelaţia supranaturală. Revelaţia naturală nu ni se luminează în sensul ei deplin decât prin Revelaţia supranaturală. De aceea, după căderea primului om în păcat cele două Revelaţii trebuie văzute într-o strânsă legătură. Revelaţia supranaturală restabileşte de fapt natura noastră şi a lumii. Ea face sigură evidenţa credinţei naturale privind ţinta omului şi a lumii, pentru care omul în starea de păcat nu avea deplină siguranţă şi nu se putea decide cu uşurinţă.

Dacă nu ar fi intervenit păcatul primului om, natura sa şi cu ea lumea însăşi ar fi înaintat în mod firesc spre ţinta de desăvârşire eternă în Dumnezeu, întărindu-se în comuniunea cu El încă de pe pământ. Dar întrucât această înaintare nu mai era posibilă nici lui şi nici lumii fără Revelaţia supranaturală, aceasta a venit ca o scăpare a naturii noastre din slăbiciunea în care a căzut.

Datorită Revelaţiei supranaturale, Persoana suprâmă, ţinta finală a creaturii raţionale, şi cale'a de înaintare spre Ea sunt cunoscute de aceasta în mod clar, cum ar fi fost cunoscute prin stăruirea ei în revelaţia naturală; căci peste natură e proiectată acum lumina Revelaţiei supranaturale. în acest sens trebuie să înţelegem afirmarea Sfântului Maxim Mărturisitorul că revelaţia naturală are aceeaşi valoare ca şi Revelaţia supranaturală. Dar el precizează că revelaţia naturală a fost de aceeaşi valoare cu cea supranaturală pentru sfinţi, adică pentru cei ce s-au ridicat la o vedere a lui Dumnezeu asemenea celei din Revelaţia supranaturală 4 . Pentru ei, legea scrisă nu e decât legea naturală văzută în tipurile personale ale celor ce au îndeplinit-o, iar legea naturală nu e decât legea scrisă văzută în sensurile ei spirituale, dincolo de aceste tipuri. Amândouă sunt una, când sunt văzute ca ducând spre harul vieţii viitoare 5 . Prin Hristos, veşmintele sau creaturile se umplu şi ele de lumina Lui 6 .

4. Ambigua; P.G., 91, col. 1149 D şi 1176 C.
5. Ibid., col. 1152.
6. Ibid., col. 1160.

Dar din cele spuse rezultă în acelaşi timp că după slăbirea omului prin păcat, Revelaţia supranaturală e necesară pentru punerea în lumină deplină a revelaţiei naturale.

De fapt Revelaţia supranaturală a însoţit de la început - mai întâi în viaţa oamenilor, apoi în mod special în viaţa poporului Israel - revelaţia naturală. Lui Iov şi soţilor săi de conversaţie Dumnezeu însuşi le arată lucrarea Sa din natură (cap. 38, 41). David spune tot prin inspiraţia lui Dumnezeu: "Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18, 1 ş.u.). Iar mama unuia din cei şapte fraţi Macabei, căruia i se oferă scăparea de moarte dacă va calea legea, îi spune: "Rogu-te, fiule, ca privind la cer şi la pământ şi văzând toate câte sunt în ele, să cunoşti că din cele ce nu au fost le-a făcut Dumnezeu pe ele şi neamul omenesc" (2 Mac. 7, 28). Ea îl îndeamnă să vadă din natură că omul - creatură a lui Dumnezeu - e făcut pentru Dumnezeu, pentru că din natură se poate vedea că Dumnezeu există ca Persoană mai presus de natură,şi omul, ca creatură personală, este făcut pentru unirea eternă cu Persoana supremă şi, prin aceasta, şi cu ceilalţi semeni. Pentru unirea aceasta eternă cu Persoana supremă şi cu persoanele semenilor săi, omul trebuie să primească şi moartea, de care nu poate scăpa, ci doar o poate amâna. De aceea ea continuă: "Nu te teme de ucigaşul acesta, ci fă-te vrednic de fraţii tăi, primeşte moartea, ca în ziua milostivirii să te găsesc împreună cu fraţii tăi". Dar siguranţa şi claritatea acestei credinţe din natură o câştigă tânărul prin faptul că cunoaşte legea lui Moise. Căci el răspunde: "Nu ascult de porunca regelui, ci de porunca legii, care s-a dat părinţilor noştri prin Moise" (2 Mac. 7, 30).

Acolo unde Revelaţia supranaturală n-a mai însoţit revelaţia naturală şi unde aceasta a rămas singură, s-au produs grave întunecări ale credinţei naturale în Dumnezeu, dându-se naştere religiilor păgâne, cu idei foarte neclare despre Dumnezeu, care de cele mai multe ori făceau o confuzie între El şi natură şi făceau nesigură persistenţa persoanei umane în eternitate.

Aceasta ne face să socotim că numai Revelaţia supranaturală, sau o anumită influenţă a ei, a apărat în unele cazuri credinţa naturală de alterare. Sub influenţa ei unii au sesizat cu o percepţie spirituală mai fină adevărul despre Dumnezeu din revelaţia naturală, ba au avut chiar o sensibilitate pentru grăirea lui Dumnezeu în conştiinţa lor şi pentru manifestarea Lui în natură. Elihu, partenerul de conversaţie al lui Iov, spune: "Duhul din om şi suflarea Celui atotputernic dau priceperea" (Iov 32, 18). Au fost şi Ia grecii vechi unii filosofi care au ajuns la ideea monoteistă, dar dumnezeul cunoscut de ei nu avea caracterele personale atât de clare ca Dumnezeul cunoscut în Vechiul Testament chiar din natură, datorită influenţei Revelaţiei supranaturale. Aceasta arată că în principiu nu e exclusă o cunoaştere mai dreaptă a lui Dumnezeu şi a sensului vieţii noastre prin revelaţia naturală, luată în ea însăşi, dar sunt foarte rari cei care o sesizează în conţinutul punctelor ei fundamentale, şi niciodată nu capătă o deplină claritate şi siguranţă cu privire la ele, fără o influenţă a Revelaţiei supranaturale.

Dar atitudinea lor subiectivă, datorată slăbiciunii lor spirituale, nu poate desfiinţa revelaţia obiectivă a lui Dumnezeu, manifestată în evidenţa sensului existenţei, înscris în fiinţa lor. De aceea destui trăiesc practic conform acestui sens, iar când nu trăiesc conform lui se simt vinovaţi pentru nesocotirea lui. Aceasta o spune Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: "Când păgânii, cei ce nu au legea, din fire fac cele poruncite de lege, aşa lipsiţi de lege, ei singuri îşi sunt lege, ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, conştiinţa lor dând mărturie despre aceasta şi gândurile lor învinovăţindu-se şi dezvinovăţindu-se între ele" (Rom. 2, 14-15).

Dumnezeu Se revelează obiectiv prin conştiinţă şi prin natură; dar subiectiv, sau datorită păcatului din ei, promovat cu voia lor, cei mai mulţi se împotrivesc evidenţei Lui şi sensului adevărat al vieţii lor, care ni se revelează în chip natural, sau strâmbă această evidenţă neaducând aportul voinţei lor la acceptarea ei. în general, Sfântul Apostol Pavel afirmă atât faptul revelării naturale obiective a lui Dumnezeu în inimile omeneşti şi în natură, cât şi refuzul subiectiv al multora de a accepta evidenţa lui Dumnezeu astfel revelat: "Iar mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nelegiuirea oamenilor care ţin adevărul în robia nedreptăţii" (Rom. 1, 18). Fiindcă ceea ce se poate şti despre Dumnezeu este vădit în inimile lor şi Dumnezeu este cel ce le-a vădit. într-adevăr, însuşirile Lui nevăzute, veşnica Lui putere şi dumnezeire se văd, prin cugetare, de la începutul lumii, în făpturile Lui, ca ei să fie fără apărare.

Dar, faptul că cei care n-au stat sub influenţa Revelaţiei supranaturale au putut refuza subiectiv aşa de uşor credinţa din revelaţia naturală a însemnat şi o slăbire a evidenţei obiective din revelaţia naturală a lui Dumnezeu. Aceasta, datorită mai ales morţii pe care slăbirea spiritului din om a adus-o în lume. De aceea a fost necesar ca Dumnezeu să recurgă la Revelaţia supranaturală nu numai ca vorbire, în care Persoana Lui să apară mai clar, ci şi ca un şir de acte supranaturale prin care, pe de o parte, să pună în evidenţă existenţa Sa şi a lucrării Sale, iar pe de alta, să sensibilizeze perceperea subiectivă umană pentru sesizarea Lui ca persoană şi a sensului vieţii omeneşti, făcând astfel mai uşoară decizia omului de a-L accepta prin credinţă. Prin aceasta, Revelaţia supranaturală a dat claritate şi siguranţă credinţei naturale, dar a şi lărgit cunoaşterea lui Dumnezeu şi a sensului etern al existenţei noastre şi a lumii. Mai mult, prin actele Sale supranaturale Dumnezeu a arătat creaturii conştiente posibilitatea ridicării ei din planul naturii căzute sub robia morţii, care slăbea credinţa omului în posibilitatea realizării sensului etern al existenţei sale. Actele supranaturale ale Revelaţiei directe a lui Dumnezeu dau creaturii conştiente nădejdea de a se ridica prin harul lui Dumnezeu şi prin libertate deasupra naturii.

Prin cuvintele Revelaţiei supranaturale omul a învăţat ceea ce poate înţelege şi din revelaţia naturală luminată de cea supranaturală. Prin natură, creatura conştientă vede atotputernicia lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu ca Creator şi Proniator, învăţând să fie ea însăşi bună, înţeleaptă şi să tindă spre unirea finală cu El. Chiar moartea - şi neputinţa noastră de a ne obişnui cu ea - ne învaţă să nu ne ataşăm lumii acesteia şi arată că noi suntem făcuţi pentru existenţa eternă. Multe din cuvintele directe ale Revelaţiei supranaturale ne învaţă aceleaşi lucruri. Dar omul nu cunoaşte posibilitatea de împlinire a sensului vieţii sale decât din cuvintele şi actele Revelaţiei supranaturale; numai ele îi arată că poate scăpa de coruperea naturii; numai ele îi deschid omului credincios perspectiva de a nu fi dizolvat în natura supusă coruperii tuturor formelor individuale, ca şi posibilitatea de a se mîntui. Numai dogmele credinţei din Revelaţia supranaturală îi asigură perspectiva unei libertăţi faţă de natură încă în viaţa pământească şi o libertate deplină în existenţa eternă.

Din aceasta se vede că nici actele Revelaţiei supranaturale nu suprimă natura umană ca natura personală, ci o ridică din starea în care se află, de slăbiciune şi de corupere a integrităţii ei, în planul eternizării în desăvârşirea spre care aspiră. Chiar faptul că aceste acte sunt însoţite de cuvinte care nu îi cer omului în fond decât o vieţuire nescufundată total în lume, ci orientată spre Dumnezeu aşa cum îi cere şi revelaţia naturală, arată că actele Revelaţiei supranaturale nu urmăresc decât ridicarea naturii noastre din starea de cădere şi împlinirea aspiraţiei de desăvârşire în veşnicie.

Cuvintele care au însoţit aceste acte de multe ori nu au făcut decât să ceară omului să lucreze în viaţa pământească, pentru a se face apt de viaţa eternă, a cărei perspectivă a fost arătată posibilă de actele Revelaţiei supranaturale. Dar aceasta o cerea şi legea naturală înscrisă în conştiinţă. De aceea când Sfântul Apostol Pavel sau Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc de egalitatea legii naturale cu cea scrisă, ei se referă în special la învăţătura morală a Testamentului Vechi, şi nu la cele două moduri de revelare a lui Dumnezeu, adică la cel prin fenomenele naturii şi la cel prin vorbire directă şi prin acte supranaturale.

Pentru înţelegerea faptului că Revelaţia supranaturală, pe de o parte se săvârşeşte prin vorbire directă şi prin acte mai presus de natură, iar pe de altă parte, nu contrazice natura şi credinţa naturala, ci o confirmă şi o desăvârşeşte, este necesar să se arate ceea ce au comun amândouă şi ceea ce deosebeşte Revelaţia supranaturală de natură şi de revelarea lui Dumnezeu prin ea.

traduction proposée

Révélation surnaturelle – confirmation et accomplissement de la foi naturelle.

La foi naturelle, qui a sa source dans la révélation de Dieu au travers de la nature, aussi évidente qu’elle puisse sembler, est soumise à des doutes. Ceci, premièrement, par le fait que nous sommes soumis à la tentation de ne prendre pour réel que ce qui suit l’ordre des phénomènes connus par les sens et par les instruments qui les prolongent, et ce qui offre des satisfactions corporelles et liées à l’existence passagère ; Mais surtout parce que dans un mode objectif, notre soif pour l’épanouissement du mode de notre existence dans une éternelle perfection s’oppose à l’inévitable réalité de la mort. Ce doute est ensuite soutenu par le fait que l’ordre des sens, qui indique à l’homme la perspective d’une communion avec la personne infinie, ne semble pas confirmée dans la foi naturelle par l’initiative d’une telle personne.

Ainsi la lumière du sens, ou du sens final de l’éternité de l’existence, brille dans l’obscurité. C’est dans cette situation que vient nous aider la révélation surnaturelle. Par elle, la personne infinie et éternelle entre de par sa propre initiative en communication avec l’homme, donnant une fondation à une communion avec nos semblables.

Connaissant par la révélation surnaturelle la personne divine infinie dans sa claire initiative, nous comprenons qu’entre les tentations subjectives passagères et inférieures, offertes par la nature, et la mort comme triste réalité objective, il existe un lien et qu’elles ne représentent pas l’état naturel de l’existence, mais un état de chute, parce que la mort donne l’impression qu’il n’existe pas une autre vie au-delà d’elle, ou l’inverse : l’homme affaiblit en lui-même l’esprit appelé à la vie éternelle par la préoccupation exclusive de plaisirs passagers liés au corps. Les tentations respectives représentent une faiblesse dans l’existence pour le sens, et donc en fait un péché, tandis que la mort est la suite de cette faiblesse, ou de ce péché, étant l’ultime effondrement de la réalité dans le non-sens.

Par ceci, la révélation surnaturelle renforce l’évidence des traits de la foi naturelle dans laquelle brille un sens supérieur et éternel de l’existence. Mais elle la renforce parce qu’elle la complète aussi bien par la connaissance qu’elle apporte à l’homme que sa nature se trouve dans un état non-naturel à cause du péché et de la mort, et par l’aide qu’elle lui procure pour vaincre cet état non-naturel. Alors la révélation surnaturelle représente un retour de la nature à son état véritable, lui donnant en même temps le pouvoir d’atteindre son but final, auquel il aspire naturellement. De cette façon la révélation surnaturelle confirme et refonde la foi naturelle, ou la nature en tant que révélation naturelle. Nous ne savons ce qu’est la nature sur un mode plein et la révélation qui la représente, que par la révélation surnaturelle. La révélation naturelle ne nous éclaire dans son sens plein que par la révélation surnaturelle. Par conséquent, après la chute du premier homme dans le péché, ces deux révélations doivent être vues avec un lien proche. La révélation surnaturelle rétablit en fait notre nature et la nature du monde. Elle rend sûre l’évidence de la foi naturelle concernant le but de l’homme et du monde, pour lequel l’homme en état de péché n’a pas l’assurance entière et ne pouvait pas se décider facilement.

Si le péché du premier homme n’était pas intervenu, la nature et avec elle le monde lui-même aurait progressé naturellement vers son but de perfection éternelle en Dieu, renforçant encore avec lui la communion sur terre. Mais parce que ce progrès n’était plus possible, pas plus que celui du monde sans la révélation surnaturelle, celle-ci est venue comme une évasion de notre nature de la faiblesse dans laquelle elle était tombée.

A cause de la révélation surnaturelle, la Personne suprême, le but final de la créature rationnelle, et la voie de rapprochement vers elle sont clairement connus, comme ils auraient été connus via la persévérance dans la révélation naturelle ; Car maintenant la lumière de la révélation surnaturelle est projetée partout dans la nature. C’est en ce sens qu’il faut comprendre l’affirmation de Saint Maxime le Confesseur, que la révélation naturelle a la même valeur que la révélation surnaturelle. Mais il précise que la révélation naturelle a été de même valeur que la surnaturelle pour les saints, c’est-à-dire pour ceux qui ont élevé leur vision à une vision de Dieu comme dans la révélation surnaturelle (4). Pour eux, la loi écrite n’est que la loi naturelle vue dans les prototypes personnels de ceux qui l’ont accomplie, tandis que la loi naturelle n’est que la loi écrite vue dans ses significations spirituelles, au-delà de ces prototypes. Les deux sont une, quand ils vont visiblement en direction de la grâce de la vie future (5). Par le Christ, les vêtements ou les créatures se remplissent de sa lumière (6).

4. Ambigua; P.G., 91, col. 1149 D et 1176 C.
5. Ibid., col. 1152.
6. Ibid., col. 1160.

Mais de ce qui vient d’être dit, il résulte en même temps qu’après l’affaiblissement de l’homme par le péché, la révélation surnaturelle est nécessaire pour la complète mise en lumière de la révélation naturelle.

En fait la révélation surnaturelle a accompagné la révélation naturelle depuis le début – d’abord dans la vie des hommes, puis de façon particulière le peuple d’Israël. Dieu Lui-même le montre à Job et ses interlocuteurs dans une conversation où il montre Son œuvre dans la nature (ch 38:41). David dit aussi sous l’inspiration de Dieu : « Les cieux proclament la gloire de Dieu, et le firmament annonce l’œuvre de ses mains ». Tandis que la mère d’un des sept frères Maccabées, à qui on avait offert d’échapper à la mort s’il abandonnait la loi, leur dit : « je t’en prie, mon fils, regarde le ciel et la terre et vois tout ce qui est en eux, et reconnais que de rien il les a créé ainsi que les hommes » (2 Mac 7 :28). Elle l’invite à voir depuis la nature que l’homme – créature de Dieu – est fait pour Dieu, parce que depuis la nature on peut voir que Dieu existe en tant que personne au-dessus de la nature, et l’homme, en tant que créature personnelle, est fait pour l’union éternelle avec la personne suprême, et que par ceci, avec ses autres semblables. Pour cette union éternelle avec la personne suprême et avec les personnes semblables à lui, l’homme doit aussi recevoir la mort, de laquelle il ne peut pas échapper, mais qu’il peut seulement retarder. Puis elle continue : « n’aie pas peur de cet assassin, mais soit digne de tes frères, reçois la mort, pour qu’au jour de la miséricorde on te trouve ensemble avec tes frères. ». Mais l’assurance et la clarté de ces croyances de la nature gagnent le jeune homme par le fait qu’il connait la loi de Moïse. Car il répond : « je n’écoute pas la parole du roi, mais la parole de la loi, qui fut donné à nos parents par Moïse » (2 Mac 7:30).

Là où la révélation surnaturelle n’a plus accompagné la révélation naturelle où celle-ci est restée seule, se sont produits de graves obscurcissements de la foi naturelle en Dieu, donnant naissance aux religions païennes, avec des idées très obscures concernant Dieu, qui de nombreuses fois faisaient la confusion entre Lui et la nature et rendait incertaine la persistance de la personne humaine dans l’éternité.

Ceci nous fait considérer que seulement la révélation surnaturelle, ou une certaine influence à elle, a défendu dans certains cas une foi naturelle d’altération. Sous son influence certains ont noté avec une perception spirituelle plus fine la vérité sur Dieu dans la révélation naturelle, et ont d’ailleurs eu une sensibilité pour le discours de Dieu dans leur conscience et pour sa manifestation dans la nature. Elihu, le partenaire de conversation de Job, dit : « L’esprit de l’homme et le souffle du Tout-Puissant donnent la sagesse » (Job 32:18). Parmi les anciens grecs certains philosophes sont arrivés à une idée monothéiste, mais le dieu connu d’eux n’avait pas caractéristiques personnelles aussi claires que le Dieu connu dans l’Ancien Testament directement de la nature, à cause de l’influence de la révélation surnaturelle. Ceci montre qu’en principe une compréhension plus exacte de Dieu et du sens de notre vie n’est pas exclue par la révélation naturelle, prise en elle-même, mais qu’il y en a très peu qui ont noté ses points fondamentaux, et n’ont jamais acquis une pleine clarté et assurance dans leurs visions, sans une influence de la révélation surnaturelle.

Mais leur attitude subjective, due à leur faiblesse spirituelle, ne peut abolir la révélation objective de Dieu, manifestée en évidence dans le sens de l’existence, inscrite dans leur essence. C’est pourquoi ils vivent pratiquement selon ce sens, tandis que quand ils ne vivent pas selon lui ils se sentent coupables de le mépriser. Le saint apôtre Paul dit ceci dans ces paroles : « Quand les païens, qui n'ont point la loi, font naturellement ce que prescrit la loi, ils sont, eux qui n'ont point la loi, une loi pour eux-mêmes; ils montrent que l'œuvre de la loi est écrite dans leurs cœurs, leur conscience en rendant témoignage, et leurs pensées s'accusant ou se défendant tour à tour. » (Rm 2:14-15).

Dieu se révèle objectivement par la conscience et par la nature ; Mais subjectivement, ou à cause de leur péché, promu avec leur volonté, le plus grand nombre s’oppose à son évidence et au vrai sens de leur vie, qui se révèle à nous sous une forme naturelle, ou bien déforme cette évidence retirant l’apport de leur volonté à son acceptation. En général, le saint apôtre Paul affirme autant le fait de la révélation naturelle objective de Dieu dans le cœur humain et dans la nature, que le refus subjectif de beaucoup d’accepter l’évidence de Dieu alors révélé : « La colère de Dieu se révèle du ciel contre toute impiété et toute injustice des hommes qui retiennent injustement la vérité captive » (Rm 1:18). Parce que ce qui peut se connaître à propos de Dieu est manifesté dans leurs cœurs et Dieu est celui qui le leur a manifesté. Réellement, Ses attributs invisible, Sa puissance éternelle et Sa divinité se voient, par la pensée, de l’origine du monde, dans ses créatures, de sorte qu’elles sont sans défense.

Mais, le fait que ceux qui ne sont pas resté sous l’influence de la révélation surnaturelle aient pu refuser subjectivement aussi facilement la croyance d’une révélation naturelle a signifié aussi un affaiblissement de l’évidence objective de la révélation naturelle de Dieu. Ceci, à cause surtout de l’affaiblissement de l’esprit de l’homme qui a apporté la mort dans le monde. A cause de cela, il a été nécessaire que Dieu recoure à la révélation surnaturelle pas seulement en parole, dans laquelle La personne apparaît plus clairement, mais par une série d’actes surnaturels par lesquels, d’une part, il pose l’existence de Son existence et de Son œuvre, tandis que de l’autre part, il sensibilise la subjective perception humaine pour le recevoir en tant que personne et pour le sens de la vie humaine, rendant ainsi plus facile la décision de l’homme de l’accepter (Lui) par la croyance. Par elle, la révélation surnaturelle a donné clarté et assurance à la croyance naturelle, et a aussi élargi la connaissance de Dieu et du sens éternel de notre existence et du monde.

Plus encore, par ses actes surnaturels Dieu a montré aux créatures conscientes la possibilité de leur relèvement du plan de la nature tombée sous la domination de la mort, qui affaiblissait la croyance de l’homme dans la possibilité en l’accomplissement du sens éternel de son existence. Les actes surnaturels de la révélation directe de Dieu donnent aux créatures conscientes l’espoir de se relever par la grâce de Dieu et par la liberté (de Dieu) supérieure à la nature.

Par les mots de la révélation surnaturelle l’homme a appris ce qui peut se comprendre de la révélation naturelle éclairée de celle surnaturelle. Par la nature, la créature consciente voit la toute-puissance de Dieu, la bonté de Dieu, la sagesse de Dieu comme créateur et comme Proniateur***, apprenant elle-même à être bonne, sage et à tendre vers l’union finale avec Lui.

La mort seule – et notre impuissance à nous habituer à elle – nous enseigne à ne pas nous attacher à ce monde et montre que nous sommes faits pour l’existence éternelle. Beaucoup des mots de la révélation surnaturelle nous apprend les mêmes choses. Mais l’homme ne connaît pas la possibilité de l’accomplissement du sens de sa vie sinon par les mots et les actes de la révélation surnaturelle. Eux seuls lui montre qu’il peut échapper à la corruption de la nature; Eux seuls ouvre à l’homme croyant la perspective de ne pas être dissous dans la nature soumise à la corruption de toutes les formes individuelles, et la possibilité de se sauver. Seuls les dogmes de la croyance issus de la révélation surnaturelle lui assurent la perspective d’une libération face à la nature même dans la vie terrestre et une liberté complète dans l’existence éternelle.

De cela on voit que les actes de la révélation surnaturelle ne suppriment la nature humaine comme nature personnelle, mais la relève de l’état dans lequel elle se trouvait, faiblesse et corruption de son intégrité, dans le plan de l’éternisation dans la perfection vers lequel elle aspire. Rien que le fait que ces actes soient accompagnés de mots qui ne demandent rien de plus à l’homme au fond, qu’une vie pas totalement immergée dans le monde, mais orientée en direction de Dieu comme le demande la révélation naturelle, montre que les actes de la révélation surnaturelle ne poursuit que le relèvement de notre nature de son état de chute et l’accomplissement de son aspiration de perfection dans l’éternité.

Les mots qui ont accompagné ces actes de nombreuses fois n’ont le plus souvent fait que demander à l’homme de travailler dans la vie terrestre, pour se rendre apte à la vie éternelle, dont la perspective a été montrée possible par les actes de la révélation surnaturelle. Mais ceci était également exigé par la loi naturelle inscrite dans le cœur. A ce propos, lorsque le saint Apôtre Paul ou saint Maxime le Confesseur parlent de l’égalité de la loi naturelle et de la loi écrite, ils se réfèrent à l’enseignement moral de l’Ancien Testament, et pas aux deux modes de révélation de Dieu, c’est-à-dire au travers des phénomènes naturels et au travers des actes surnaturels.

Pour la compréhension du fait que la révélation surnaturelle, d’une part s’accomplit directement par la parole et par des actes au-dessus de la nature, et d’autre part ne contredit pas la nature et la foi naturelle, mais la confirme et la perfectionne, il est nécessaire de montrer ce que les deux ont en commun et ce qui différencie la révélation surnaturelle de la nature et la révélation de Dieu au travers d’elle.


Commentaire/Analyse





*** Une petite note sur la traduction avant de passer au commentaire proprement dit : le terme Proniateur est un néalogisme absolu qui marque mon impuissance à traduire le terme roumain « Proniator ». Le Père Dumitru déclare dans l’originel roumain que Dieu est « Creator şi Proniator ». Creator est assez simple à traduire, mais Proniator est celui en roumain qui procure, qui permet la « pronie » qu’on traduit le plus souvent par « providence ». Il est donc le « providentiateur », mais le néologisme était trop affreux pour que je le laisse. J’ai donc laissé Proniateur avec la volonté d’en dire un mot ici.

Après le coup de génie des « dogmes naturels » du chapitre précédent on retourne dans une pensée toujours puissante, mais avec quelques accents de modernisme. Qu’on ne prenne surtout pas ce blog pour un tressage de lauriers permanents. Il convient aussi de dire ce qui ne va pas, même sur les noms les plus illustres. Il me semble que c’est la forme la plus évoluée du respect.

Le propos de ce long chapitre (le Père Dumitru n’est pas le spécialiste de la notion de synthèse) est de montrer qu’à cause du péché et de la mort, la seule révélation naturelle était incapable de dévoiler à l’homme le sens premier de sa vie. Le Père Dumitru, se basant sur saint Maxime le Confesseur développe une idée très stimulante sur la sainteté : la révélation naturelle devient aussi riche en information sur la réalité du monde que la révélation surnaturelle, mais pour les saints uniquement. Lorsque les charismes de l’Esprit illuminent suffisamment une personne humaine, elle voit la nature dans sa vérité et dans sa relation à Dieu. Le reproche que je peux faire au Père Dumitru vient dans l’antithèse qu’il fait de cette proposition : sans cet enseignement de la révélation surnaturelle, la révélation naturelle amène vers des déformations importantes de la compréhension du divin. Ceci ressemble fortement à l’appréciation du Lumières et du monde scientifique athée sur la notion historique de religion : les hommes primitifs effrayés par le tonnerre créant une divinité colérique du tonnerre, les premiers agriculteurs dépendant de la pluie, offrant au dieu de la pluie les prières de supplication qui ne devaient revenir qu’au seul vrai Dieu. Mais justement, la Bible que cite pourtant abondamment le Père Dumitru n’enseigne pas cela sur l’idolâtrie. La Bible montre un Dieu soucieux que son peuple - puis toute l’humanité – n’aille pas rendre hommage aux autres dieux, non pas parce qu’ils n’existent pas, mais bien parce qu’ils existent !!! Si plusieurs fois le psalmiste raille la vacuité de l’idole de bois ou de pierre, ce n’est pas la seule appréciation sur les autres dieux. La Bible déclare bien qu’ils existent, pour qui sait lire entre les lignes.

Lorsque Dieu déclare qu’il est le plus grand de tous, le seul vrai de tous, le propos serait totalement absurde si les gens qui priaient Appolon ou Artémis priaient dans le vide. Les propos de Dieu peuvent tout ce qu’on veut, mais certainement pas absurde. Si une ville est la plus grande de toutes les villes, cela veut bien dire qu’il existe d’autres villes !! Si la Bible déclare qu’il est le plus grand de tous les dieux, la conclusion est assez évidente. Et la présence de ces faux dieux mais vrais démons est une composante, qui si on la laisse de côté rend mal compte du phénomène de l’idolâtrie mais aussi de la nécessité pour Dieu de la révélation surnaturelle.

Nous verrons dans le chapitre prochain comment le Père Dumitru voit l’articulation entre les deux révélations.